O familie minunată în Scărișoara, Apuseni

Sunday, Sep 17, 2023| Tags: călătorii, muzică

În dimineața de 4 septembrie părăseam cazarea de la câțiva kilometri nord de Albac împreună cu un prieten belgian căruia îi arătam țara timp de o săptămână cu obiectivul de a explora zona de sud a Parcului Național Apuseni. Este greu să exprim în cuvinte de ce, dar de câteva luni simțeam o dorință arzătoare să ajung în acest colț de țară. Auzisem că are locuri frumoase de vizitat și tradiții care încă se păstrează și ceva mă striga efectiv înspre acolo. Și excelent am făcut că am ascultat acel ceva.

Cu o zi în urmă fusesem primită cu “trâmbițe și sulițe” în Țara Moților de o furtuna matinală care a dărâmat pe șosele copaci rupți din rădăcini și a lăsat fără lumină porțiuni din zonă. Așa că dimineața de după era serenă, nemișcată cu excepția râului Arieș care bolborosea mai vânjos acum că ducea în spate și noua apă de ploaie din munți. Albac și primele localități de după mi s-au părut turistice, pline de pensiuni și cu puțină esență rămasă. La volan fiind mă gândeam că dacă așa e toată zona voi considera să schimb traseul, eu întotdeauna încercând să evit cât se poate tot ce e străbătut și râs-străbătut pentru a lăsa loc pentru locurile încă liniștite.

Cu gândurile acestea în minte la un moment dat, ieșind dintr-o curbă, observ pe stânga la poalele muntelui, o casă maronie deosebită cu o pajiște verde în față și cu râul curgând foarte frumos chiar prin fața ei. Îmi doream mult să înregistrez un video cu vioara undeva la râu pentru că zona aceasta îmi amintea de verile din copilărie petrecute la munte scăldându-mă în râu, dar încă nu găsisem locul potrivit. Până în clipa aceea. Cumva casa pe care tocmai o găsisem se lăsa văzută exact cum și cât trebuie de la stradă, iar împreună cu râul veșnic curgător creau un colț de-o frumusețe extraordinară.

Înregistrare la râu

Am parcat mașina în primul loc propice, am luat vioara și am pornit înapoi de-a lungul șoselei în cercetare. Am găsit locul, care mi-a confirmat că instinctul meu a fost corect și că acesta este locul pe care îl căutam, am scos vioara și am început să înregistrez începutul celui de-al doilea dans românesc de Bartok care am simțit că se potrivea bine cu veselia râului și atmosfera foarte liniștită, dar cumva jovială a locului.

Toată procedura a durat cel puțin 30 de minute, dacă nu mai mult, timp în care am filmat și sus la șosea, dar și jos lângă râu în încercarea de a găsi unghiul care să scoată în evidență și pe cameră frumusețea care era evidentă cu ochiul liber de oriunde te uitai. De când am ajuns am observat din depărtare că în fața casei era mișcare, un domn, unul din stăpânii casei mi-am spus eu, a ieșit să întindă niște rufe, iar puțin mai târziu, în timp ce filmam, a apărut și un vizitator cu un “papuc” care s-a așezat la masă. Așa cum noi nu aveam cum să nu observăm ce se întâmpla în spatele nostru, și cei din spate ne observau cu interes mai ales că eu aveam în mână o adevărată “armă” cu patru coarde care, nu știu cum face, dar mereu atrage atenția celor din jur. Simțind această conexiune, am hotărât să mergem să-i salutăm, să le spunem strângându-le mâna, cât de frumoasă este casa lor și cât de recunoscători suntem pentru că am putut face această înregistrare.

În drum spre poartă

Am găsit pe unde să trecem râul și am ajuns la poartă, unde, văzându-ne că ne apropiem “în soli de pace” și cu zâmbetul pe buze, deja ne întâmpina stăpânul casei, cel pe care îl văzusem de departe, de cealaltă parte a râului. Ne salutăm, mă poftește în curte și aflu că îl cheamă Ionel și că atât dansul cât și întreaga sa familie sunt originari din comuna Scărișoara, iar casa “vedetă” a aparținut inițial bunicilor.

Îmi confirmă bănuiala și spune, denotând un simț al umorului desăvârșit prin tonul oacheș al vocii și folosirea regionalismelor exact ”unde trebuie”, că m-a observat cu “cetera” peste râu și că aștepta să vadă ce “simfonie” cânt. Îi spun că am cântat ceva de tot-transilvăneanul Bartok și legându-se foarte natural de veșnicul meu discurs despre palmaresul meu violonistic din Anglia și din State, îmi împărtășește că are și dânsul un băiat stabilit de mult la Los Angeles pe care l-a vizitat împreună cu fata, stabilită la București, și soția.

Domnul Ionel

Apropiindu-ne de prispa casei de unde ne observau în liniște două persoane de când am pășit în curte, salut din nou, și domnul Ionel îmi face cunoștință cu un alt domn Ionel (un nume des întâlnit în sat, se pare), un prieten, care, voi afla puțin mai târziu, este și acordeonist, și cu Marius, cel de-al treilea copil al familiei, care locuiește în Hunedoara și se află în vizită. Mi le prezintă și pe “divele” curții, câteva căprițe țanțoșe pe care le observasem fără doar și poate în timpul filmării peste râu și cărora, am realizat atunci, trebuie să le fiu recunoscătoare pentru defrișarea copăceilor de lângă râu (pe care tot i-au ronțăit de zor pe tot parcursul vizitei în ciuda goliciunii deja clare a crenguțelor), care altfel ar obstrucționa vederea minunatei case dinspre stradă.

Cu toții afară la palavre

Accept invitația foarte amabilă de a ”ocup un loc în spațiul aerian”, adică de a mă așeza la masă (v-am spus că umorul e la el acasă în curtea aceasta) și de a-i însoți la o cafea (pentru că degustatul ”vinarusului” - termenul din Apuseni pentru țuică - din producția personală prezentă pe masă a trebuit să îl refuz de data aceasta) și la scurt timp, iese din casă și doamna Vetuța, soția domnului Ionel. Cu un zâmbet poate puțin emoționat, dar în același timp foarte cald și sincer îmi împărtășește că și dânsa mi-a auzit vioara din casă și că a venit să mă salute. Când îi povestesc pe scurt despre călătoria mea muzicală prin țară în care nu am cântat muzică populară pentru că nu prea ”le am” încă cu stilul acesta, mă informează că și domnul Ionel este muzician ocazional și mă poate învăța stilul prin imitație - dânsul cu vocea, iar eu cu vioara. Doamna Vetuța se retrage din nou să pregătească cafeaua, iar celălalt domn Ionel, prietenul familiei, se scuză politicos și pleacă, deci eu rămân la palavre cu domnul Ionel și Marius, prezentat mai sus.

Marius, băiatul lor

Întreb, din curiozitate, cu ce se ocupă dânșii și locuitorii din zonă și domnul Ionel îmi spune cu o vizibilă melancolie în glas că crescutul animalelor este de bază, dar că acum nu prea mai merge pentru că ”în general nu prea mai sunt oameni” în sat, ci doar case pustii, pentru că majoritatea bătrânilor au decedat, iar ”tineretul s-a dus pe lume”. Povestește că cu ani în urmă satul nu era așa de liniștit, ci plin de copii zgomotoși. Când se întorceau de la școala de peste munte, satul era zguduit de râsetele lor în timp ce coborau pajiștea de peste stradă, acum populată de copaci. Și totuși, îmi confirmă că ulița încă mai primește vizite și deci că trambulina pe care am observat-o în curte nu este pentru acrobațiile dânsului, ci pentru nepoții care se adună de la București, Hunedoara și, deși mai rar, de la Los Angeles, și își petrec verile acolo umplând casa cu energie și bucurie cu a lor ”horă a unirii”.

Tangențial, la întrebarea dacă am reușit să filmez ceva în timpul călătoriei prin țară mărturisesc că de mult timp îmi doream să ajung în zonă, moment în care primesc o recapitulare concisă a istoriei și geografiei zonei. Mi se aduce la cunoștință cu același umor delicios că mă aflu în Țara Moților și nu a hoților (clar, da?), de unde proveneau Iancu și Horea și care se situează în zona Apusenilor și se învecinează cu Țările Hațegului și cea a Crișurilor. Marius ne împărtășește că așteaptă cu nerăbdare să vină momentul oportun să se reîntoarcă în sat, de data aceasta cu familia pe care și-a întemeiat-o pentru că nu mai vrea viața de la oraș și tânjește după viața ”naturală”, cum o numise mai devreme domnul Ionel, din comuna Scărișoara.

Vorbind afară

Observ pe masă și o sticlă cu un conținut roz și, când ni se alătură din nou doamna Vetuța cu cafeaua promisă în mână, profit să o întreb dacă ce se vede este sirop de zmeură (trebuia să mă asigur pentru că orice aduce chiar și de departe a zmeură mă interesează, fiind unul din fructele mele favorite). După ce am încercat în mod repetat fără rezultat să o conving prin vorbe să ia un loc lângă noi, când, la cererea gazdelor, am început să cânt Bartokul pe care îl înregistrasem mai devreme la râu și începutul Baladei de Porumbescu, parcă ca prin magie ne-am adunat într-un cerc ca într-o familie. Un lucru duce la altul, iar până să îmi dau seama deja mă străduiam să cânt ”după ureche” o moțească dintr-o înregistrare găsită ad hoc de Marius pe internet a unui prieten de familie clarinetist din zonă (clarinetul tradițional, am aflat tot atunci, se numește ”taragot”).

Curând iese la iveală și faptul că pe lângă cântăreț de cor bisericesc și muzică populară domnul Ionel este și un dansator desăvârșit și în trecut a antrenat echipa ”foarte bine văzută” de dans moțesc a comunei. În timp ce se retrage din nou, doamna Vetuța afirmă că dânsa ”nu e cu dansul, dar se lasă învârtită de soț” fără probleme. Întrebându-l cum a învățat să danseze, domnul Ionel îmi spune fără să se gândească prea mult că ”așa a fost”, că și frații dânsului ”au jucat în dansuri” în sat așa cum și copiii dânsului la rândul lor au ”prins din mers”.

După încă o rundă de vioară clasică din partea mea cu începutul melancolicei Balade de Enescu ni se alătură încă o dată și doamna Vetuța, iar domnul Ionel se lasă în sfârșit convins și ne (în)cântă cu un cântec popular minunat despre ”mândrulița” sa. Ce voce melodioasă și expresivă - m-am simțit foarte norocoasă să fiu acolo atunci.

Branza de casa

Ca și cum nu ar fi fost suficientă generozitatea și ospitalitatea nemărginită de până atunci, doamna Vetuța ne invită să luăm mic-dejunul și să continuăm conversația în bucătăria dânșilor. În timp ce savuram brânzica delicioasă făcută de mânuțele dânsei lângă o roșie din grădina din curte și niște ouă, am discutat relaxat multe vrute și nevrute, de la frumusețile naturale din zonă pe care îmi recomandă să le vizitez, la tradițiile aproape pierdute a ”ciubărului” și a făcutului brânzei de casă și până la regionalismele ”mălai” (echivalentul ”porumbului” care devine și ”făină de mălai”) și ”lubenița” (pepenele verde).

Doamna Vetuta

Cele aproape două ore petrecute în sânul astei familii minunate le-am simțit ca și cum ar fi fost 15 minute și totodată am trăit din plin și țin minte fiecare moment al întâlnirii noastre. Nu voi uita cât de firesc a decurs totul și cât de deschiși și primitori au fost acești oameni extraordinari cu mine. Mi-au deschis poarta, casa și sufletul lor fără să stea pe gânduri deși nu mă cunoșteau și au fost luați total prin surprindere. M-au văzut cântând de departe și când m-am apropiat (nesigură și timidă inițial) m-au primit cu brațele deschise.

De vorba la masa

Încă am în minte imaginile foarte limpezi cum am ieșit pe poartă, cum am trecut râul înapoi spre șosea și cum îi făceam cu mâna de ”la revedere” domnului Ionel din partea cealaltă a Arieșului. Dânsul urmărea ”divele” patrupede cu cornițe în timp ce se sprijinea în bastonul său, iar eu observam cum devenea din ce în ce mai mic cu cât mă îndepărtăm mai mult. Știu sigur că, deși a fost prima nu va fi și ultima dată când îi întâlnesc. Vă mulțumesc, domnule Ionel, doamna Vetuța, Marius și întrega familie de pretutindeni! Vă doresc numai bine și vă port în suflet.

Vizionați înregistrarea la casa domnului Ionel și a doamnei Vetuța în comuna Scărișoara.

For bookings and questions about online lessons, please get in touch by emailing info@violinplus.org.